Alterațiile sunt simboluri care modifică înălțimea unei note cu un semiton: diezul urcă nota, bemolul o coboară, becarul anulează orice alterație anterioară.
Cele șapte note de bază — Do, Re, Mi, Fa, Sol, La, Si — acoperă gama Do major. Dar muzica nu trăiește doar în Do major. Pentru toate celelalte tonalițăți avem nevoie de sunete între aceste note — și acolo intervin alterațiile.
Diezul (#) ridică o notă cu un semiton. Do# (Do diez) este cu un semiton mai sus decât Do. La pian, Do# e clapa neagră imediat la dreapta lui Do. Bemolul (♭) coboară o notă cu un semiton. Re♭ (Re bemol) e cu un semiton mai jos decât Re — și, interesant, la pian e aceeași clapă neagră cu Do#. Aceste perechi de note care sună la fel dar se numesc diferit se numesc note enarmonic echivalente. Becarul (♮) e simbolul de „reset" — anulează orice diez sau bemol aplicat anterior notei respective în acea măsură, aducând-o înaoi la înălțimea naturală.
O alterație scrisă înaintea unei note în partitură se numește alterație accidentală — și se aplică numai acelei note și tuturor repetițiilor ei din aceeași măsură. La bara de măsură următoare, efectul dispare automat. Dacă compozitorul vrea să continue cu nota alterată, trebuie să rescrie simbolul.
Există și alterații duble: dublu diez (×) ridică o notă cu doi semitoni (un ton întreg), iar dublu bemol (𝄫) coboară cu doi semitoni. Sunt mai rare, dar apar în partituri complexe unde logica armonică o cere — chiar dacă sunetul rezultat ar putea fi scris mai simplu cu o altă notă.
În limbajul comun, „diez" e termenul românesc și italian. Anglo-saxonii folosesc „sharp" pentru diez și „flat" pentru bemol — termeni pe care îi vei întâlni frecvent în aplicații de muzică, tutoriale YouTube și notații de chitară. Simbolurile grafice sunt universale; denumirile variază.
Alterațiile sunt cheia pentru a cânta în orice tonalitate. Odată ce le înțelegi, întreaga hartă muzicală — cu toate gamele majore, minore și modurile lor — devine accesibilă.
