Semitonul este cea mai mică distanță dintre două sunete în muzica occidentală. Tonul este exact dublu — doi semitoni. Din aceste două unități se construiesc toate gamele și acordurile.
Dacă notele muzicale sunt literele alfabetului, semitonul și tonul sunt spațierea dintre ele — distanța care separă un sunet de altul. În muzica occidentală, semitonul e unitatea de bază, cea mai mică distanță posibilă între două note. Tonul e exact dublu: doi semitoni la rând.
La pian, semitonul e vizibil imediat: e distanța de la o clapă la clapa imediat alăturată, indiferent că e albă sau neagră. De la Do la Do# (Do diez) e un semiton — există o clapă neagră între ele. De la Mi la Fa e tot un semiton — dar fără clapă neagră între ele, pentru că natura gamei diatonice plasează doi semitoni „naturali" acolo: Mi–Fa și Si–Do sunt singurele perechi de note albe la distanță de semiton.
Tonul, prin comparație, sare o clapă intermediară. De la Do la Re e un ton — există o clapă neagră (Do#) între ele, dar o sărim. De la Re la Mi e tot un ton. Acesta e motivul pentru care gama Do major sună uniform: pattern-ul ton–ton–semiton–ton–ton–ton–semiton creează acel caracter luminos și stabil pe care îl recunoaștem ca „major".
Conceptul de semiton și ton explică de ce există alterații — diezi și bemoli. Uneori vrei să muți o notă cu un semiton în sus sau în jos față de poziția ei naturală, pentru a obține un interval specific. Alterațiile sunt instrumentul cu care faci asta. Fără înțelegerea semitonului, alterațiile par arbitrare; cu ea, devin logice.
În sistemul anglo-saxon, semitonul se numește „half step" sau „semitone", iar tonul se numește „whole step" sau „tone". Ambii termeni circulă în literatura muzicală, uneori în aceeași carte. Sensul e identic, geografia e diferită.
Semitonul și tonul sunt blocurile de construcție ale oricărei game, acorduri sau melodii. A le înțelege înseamnă a înțelege de ce muzica sună cum sună — nu doar ce note se cântă, ci de ce acele note formează împreună o emoție specifică.
