Optimea

Optimea este momentul în care lucrurile încep să se miște cu adevărat. Dacă pătrimea e bătaia de bază a unei piese, optimea e ceea ce se întâmplă între bătăi — pasul mai rapid care dă energie și mișcare ritmului.

Durata ei este de jumătate de timp, ceea ce înseamnă că două optimi încap exact într-o pătrime. De aici și numele: opt optimi încap într-o singură notă întreagă (de unde și denumirea — a opta parte din întregul ritmic). Într-o măsură de 4/4, asta înseamnă 8 optimi pe măsură, dacă piesa e construită exclusiv din ele.

Vizual, optimea seamănă cu pătrimea — cap plin, codiță verticală — dar are un element nou: un steguleț atașat la vârful codiței. Acel steguleț nu e decorațiune, e indicator de viteză. Cu cât o notă are mai multe steaguri, cu atât durata ei e mai scurtă (șaisprezecimea are două steaguri, treizecidoimea trei și așa mai departe).

Când mai multe optimi apar consecutiv în partitură, stegulețele lor se unesc adesea într-o bară orizontală groasă care le leagă vizual. Asta nu schimbă durata, doar face partitura mai ușor de citit. E exact ca atunci când mergi repede: pașii individuali se confundă într-un ritm continuu, iar muzica notează acest fenomen vizual.

În notația anglo-saxonă, optimea se numește „eighth note", iar în terminologia clasică „quaver". Numirile variază în funcție de tradiție, dar durata rămâne fixă.

Optimile sunt esența ritmică a multor stiluri muzicale: rock-ul cu chitarele lui săltărețe, funk-ul cu groove-ul lui caracteristic, jazz-ul cu swing-ul lui specific — toate se bazează pe felul în care optimile se aranjează în jurul pătrimilor de bază. Stăpânirea lor e ce diferențiază un cântăreț corect de unul cu adevărat ritmic.